Suveranitatea Statului

Poate cea mai periculoasă prevedere din cadrul Parteneriatului transatlantic pentru comerț și investiții (TTIP) este cea cu privire la rezolvarea litigiilor între investitori și stat (ISDS).

Mecanismul de soluționare a litigiilor între investitori și stat (ISDS) este un instrument de drept internațional public, care acordă unui investitor străin dreptul de a iniția o procedură de soluționare a diferendelor împotriva unui guvern străin („statul-gazdă”) sau așa cum îl definește Comisia Europeană în fișa de date publicată în Noiembrie 2013 – un sistem care ”permite unui investitor să inițieze o acțiune împotriva autorităților țării gazdă în fața unui tribunal internațional” în cazul în care investitorului nu i-a fost respectată una din garanțiile oferite de statul gazdă.

Întrucât tribunalele naționale „ar putea să nu fie imparțiale ori independente” (conform unui alt document al Comisiei), litigiile dintre investitori și state se vor judeca în fața unor comisii internaționale compuse din trei arbitri, astfel investitorii au dreptul de a ocoli instanțele interne și de a înainta cererile lor direct tribunalelor de arbitraj internaționale, prin încălcarea obligației tradiționale care prevede că  trebuie apelat la instanțele naționale înainte de a recurge la forurile internaționale. În unele cazuri, companiile autohtone s-au reinventat ca investitorii „străini”, pur și simplu, în scopul de a profita de privilegii ISDS și de a da în judecată propriul guvern. Avem un astfel de exemplu și în România, unde frații Ion și Viorel MICULA, principalii acționari ai grupului alimentar European Drinks, au deschis un proces împotriva statului român la Centrul Internațional de Reglementare a Disputelor Relative la Investiții (International Centre for Settlement of Investment Dispute) pe motiv că statul român nu și-a respectat angajamentele cu privire la protecția investițiilor din acordul bilateral dintre Suedia și România. În urma acestui proces statul român datorează fraților Micula 376 milioane lei + penalități.  Întrebarea este cine garantează independența și imparțialitatea acestor tribunale arbitrare a căror decizii nici măcar nu pot fi contestate în condițiile în care cazurile sunt decise  nu de judecători, ci de către un mic grup de avocați plătiți cu ora, care au un interes legitim în a încuraja companiile să deschidă mai multe cazuri pentru a-și spori propriile venituri.

Accentul principal nu este în jurul reducerii tarifelor deja mici care există între SUA și UE, ci se urmărește crearea unui mediu economic care va favoriza companiile multinaționale și va împiedica statele să adopte noi reglementări.

Sub TTIP, corporațiile din SUA și UE vor avea puterea de a contesta deciziile democratice depuse de statele suverane, și de a solicita despăgubiri în cazul în care aceste decizii au un impact negativ asupra profiturilor lor. Exemple de acest gen sunt multe la nivel mondial, dar toate au aceeași cauză – mecanismul de protecție ISDS, care nu este un mecanism de protecție al investițiilor, ci un mecanism de atac la suveranitate și democrație.

O altă problemă ridicată de TTIP este aceea de armonizare a standardelor (proces numit  ”coerență de reglementare”, care de exemplu, reglementează aspecte care variază de la energie, minerit, agricultură, industria farmaceutică, până la protecția datelor cu caracter personal prin adoptarea automată a standardelor cele mai puțin restrictive. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci este puțin probabil ca în viitor Uniunea Europeană să mai poată restricționa folosirea substanțelor dăunătoare oamenilor, animalelor sau mediului ca: neonicotinoide, ractopamina, clorul (Clorinarea cărnii de pui destinată consumului alimentar) sau organisme modificate genetic.